Ce preţ are politeţea?
Nu sunt străin de situaţiile în care trebuie să mă supăr când lucrez cu instituţiile de stat de la noi; atunci când Doamna vânzătoare de la chioşc mă tratează ca pe un imigrant evreu în Germania nazistă; când trecerea de pietoni se transformă într-o pistă de alergare dedicată numai celor curajoşi şi cu reflexe sporite.
După un număr redus de discuţii pe această temă cu diferite persoane (cărora le mulţumesc pentru timpul acordat), am identificat două posibile motive pentru care politeţea este la noi ceva minoritar.
1. Se presupune că este greu să fii politicos când cei din jurul tău nu sunt, atunci când spui “Mulţumesc”, “Mă scuzaţi”, “O zi bună” şi nu ţi se răspunde sau primeşti doar o privire circumspectă a persoanei care are dificultăţi în a digera atitudinea ostilă a politeţii. Atunci când sunt politicos şi nu mi se răspunde la fel, a doua oară poate nu voi mai fi, iar persoana respectivă ar putea fi cineva care abia aştepta un gram de politeţe, fiind pregătită să-mi lumineze ziua cu un răspuns pe măsură.
Dar, pentru că anterior am decis să capitulez, nu voi mai fi politicos, propagând fenomenul de reducere a acestui onorabil sentiment. Concluzia trasă aici este: “dacă El nu este politicos, eu de ce să fiu?” Ironic, dacă acelaşi lucru îl spune şi interlocutorul meu, atunci este un simplu deja vu, un cerc vicios cu proprietăţi refractare, bazat pe iniţiativa unui om de a ceda primul.
2. Acest subiect este favoritul meu, recunosc! Îl savurez ca pe un martini pe o plaja din Caraibe, în timp ce pe corpul meu nud se perindă mâinile iscusite ale unei maseuze focoase. Este vorba de ideologia unui veac şi anume faptul că sărăcia ne face să fim răi şi să transformăm cuvântul “politeţe” într-un neologism barbar.
Totuşi, această ideologie este direct opusă faptului că avem mulţi oameni cu bani în România, dintre care un număr considerabil sunt, să zicem, în altă galaxie când vine vorba despre termenul de omenie. Găsim şi timp să criticăm nonşalant locuitorii altor ţări, catalogându-i în 4-5 diminutive şi susținând că ei sunt aşa şi pe dincolo.
Deci banii din buzunar nu ne fac mai politicoşi, dar mulţi susţin opusul, ceea ce mă determină să întreb:
* Cu ce sumă de bani în buzunar vom spune: mulţumesc, mă scuzaţi, o zi bună?
* Ce salariu ne dorim pentru a lăsa, ocazional, pe alţii să traverseze pe trecere, fără a le tremura genunchii?
* Ce fel de promovare de la serviciu vrem, pentru a nu mai trata unii clienţi ca pe autişti atunci când apelează la serviciile birocratice impuse?
* Ce maşină ne dorim, pentru a nu mai instiga la cataclisme nucleare atunci când şoferul din faţă ezită la semafor?
Şi totuşi, ce preţ are politeţea?